O nouă mărturie…

…din tabăra de la Șinteu

Reticență. Un cuvânt a cărui însemnătate nu îmi este deloc străină. Reticența, o stare pe care am experimentat-o înainte să vin în tabără. Dumnezeul meu de dinainte? Îmi e greu să-L definesc. Îmi amintesc un episod din copilărie, când, întorcându-mă de la școală m-am rupt de grupul de colegi pentru a parcurge drumul singură. Acela era timpul pe care îl dedicam rugăciunii. De fapt, atunci credința mea era continuă, neîntreruptă. Nu mă lepădam niciodată de ea. Eram credincioasă și când mâncam, și când stăteam în brațele mamei mele și înaintea începerii orelor de la școală când spuneam Tatăl nostru și cântam imnul. Credința era atunci un veșmânt pe care îl purtam în fiecare zi. Nu exista timp pentru Dumnezeu și timp pentru alte activități. Exista timp pentru toate și în toate era Dumnezeu. Îmi amintesc că povesteam cu Dumnezeu pe drumul spre casă și că nu știam cum să mă adresez Lui. “Să îi spun “Dumneavoastră”?  Nu, e mult prea.. puțin. Majestate? Nu, nu se potrivește. De ce nu o fi inventând oamenii un cuvânt cu care să i te adresezi lui Dumnezeu? ”M-au învățat tot atunci să spun rugăciuni, de fapt toți pe care îi rugam să mă învețe îmi întindeau o hârtie unde era scrisă o rugăciune. Era ca și cum cineva ți-ar întinde o rețetă și ți-ar spune: “Aceasta este rețeta care te va duce spre Dumnezeu”. Țin minte și acum rugăciunile copilăriei mele. Sunt nouă la care am mai adaugat eu ulterior trei și țin mine că la început îmi lua mult timp să le spun pe toate. M-au învățat rugăciuni, dar nimeni nu m-a învățat să mă rog. Poate știam să mă rog atunci. Acum țin minte doar rugăciunile lor. Când am ajuns în tabără și am auzit rugăciunile celor de acolo, am realizat că e o diferență atât de mare între a spune rugăciuni și a te ruga. Descopăr asta la 20 de ani și mă întreb: “unde am fost până acum?”, “ce am făcut până acum?” sau “CINE am fost până acum?”. Și unde e Dumnezeul copilăriei mele? El, singurul Dumnezeu curat și adevărat. Acel Dumnezeu cu care adormeam în gând în fiecare seară, pe pieptul tatălui meu, acel Dumnezeu care îmi alunga coșmarurile, acel Dumnezeu care îmi mângâia creștetul de fiecare dată când mă întorceam în livada bunicului meu, în speranța că îl voi găsi acolo. Mi-l imaginam în Cer la dreapta Domnului. Și cum de m-am uitat atât în întuneric?

Eram pe un scaun, undeva în spate într-o sală unde oameni pe care nu îi văzusem niciodată până atunci, se rugau. Se rugau atât de frumos, era atât de înălțător! Le priveam fețele curate, nu îmi amintesc să fi văzut fețe mai curate ca ale lor până atunci, în afară de fața mamei mele. rev13m (1)Zâmbeau, sunt sigură că sufletele le râdeau în piepturi când se rugau. Se rugau cu o credință care mie îmi era străină, dar îmi doream atât de mult să fie a mea, măcar pentru o clipă, să îmi pun și eu sufletul în mâinile Lui, să simt și eu liniștea, să mă pot încredința Lui și să am convingerea că atâta timp cât îmi e aproape, nimic din ceea ce e înseamnă sfârșit nu trebuie să mă înspăimânte. Îmi doream să scriu pe o foaie toate convingerile pe care le-am adunat până atunci, toate prejudecățile, toate certitudinile și întrebările, să mototolesc foaia și să o arunc, să mă leapăd de cea care am fost și să mă nasc din nou. Nu îmi doream să fiu într-un mod anume, îmi doream doar să mă curăț, atât. Îi priveam pe oamenii din fața mea și mă gândeam, ei de ce nu îl amână pe Dumnezeu cum fac eu? Ei de ce nu îi spun lui Dumnezeu: “Trebuie să învăț acum, nu am timp să mă rog, mă voi ruga mâine”, cum fac eu mai mereu? Ei de ce nu amână întâlnirea cu El, ei de ce sunt punctuali, ei de ce lasă totul din mână, se îmbrățișează și se roagă atunci când simt chemarea?

La 20 de ani am contabilizat multe victorii. Am câștigat cam tot ce mi-am dorit, e drept, cu multă muncă, prea mult sacrificiu poate. Sunt un om ambițios, mult prea ambițios și nu cunosc nici odihnă atunci când sunt pe drumul spre o țintă, nici limite, nici mulțumire de sine. Nu mă opresc niciodată din luptă, nu renunț niciodată, nu imi bag sabia în teacă niciodată, nu am limite, nu mă mulțumește nimic și nu îmi îngăduiesc niciodată să mă bucur de ce am izbutit să fac. Poate vă întrebați cum am reușit să fac atât de multe în viață fără să-L slăvesc îndeajuns pe Dumnezeu? Eu am o teorie, eu cred că sunt o răsfățată a lui Dumnezeu, eu cred că El mi-a trimis toate binecuvântările Lui pentru a mă face să înțeleg că, indiferent cât de multe lucruri am, dacă nu e El acolo pentru a ne bucura împreună de îzbândele noastre, nimic nu are valoare. Eu cred că Dumnezeu se încăpățânează să îmi arate că mă iubește, că mă iubește și crede în mine, că mă iubește și e convins că tot ceea ce mi-a dat voi împărți cu alții și mă voi pune în slujba Lui.

Știti ce e cel mai trist în luptele mele? Că am uitat să mă opresc și să-I mulțumesc Dumnezeului acela care mă iubește atât de mult, Dumnezeului acela care a fost alături de mine în fiecare luptă, Dumnezeului acela care m-a ajutat să câștig mai mult lupte decât mulți alții, Dumnezeului acela care mi-a dat ceea ce puțini au. Tocmai mie? Celei mai mari dintre păcătoase? Tocmai mie, care nu am mulțumit niciodată? De ce mie, Doamne? De ce eu am ce să mănânc, cu ce să mă îmbrac, de ce primesc în fiecare zi cadouri, de ce mi-ai dat niște părinți atât de buni, de ce mi-ai scos în cale oameni așa de frumoși, când eu, eu nici măcar nu știu să mă rog?

Mă uitam la cei care se rugau cu atâta credință și mă gândeam oare câți dintre ei au ce am eu? Dar ce am eu, dacă nu am credință?Am găsit răspunsul. Eu aveam victorii și ambiții, ei, ei aveau singurul lucru de care aveam eu nevoie de fapt, Credința. rev13m (6)Ei își fac timp să se roage, nu, ei nu își fac timp să se roage, ei Îl poartă pe Dumnezeu în fiecare clipă lângă ei. Eu îmi mai amintesc din când în când că există. Ei știu că e important să ai o carieră, dar e mai important să îl ai pe Dumnezeu. Eu cred că e vital să am o carieră și Dumnezeu mai poate să aștepte. Doamne, cât de mult pot să greșesc! Ei pot să doarmă noaptea și dacă nu au terminat de citit. Eu nu dorm de câțiva ani, ci citesc, mă zbat, mă cert cu mine și îmi caut liniștea. Ei pot trăi și fără a fi cei mai buni în ceea ce fac, eu nu, eu am nevoia să stăpânesc tot, mereu. Ei își pun viata în mâinile Lui, în slujba Domnului și El îi îndrumă, eu vreau să fiu cel mai bun dintre avocați sau judecatori, eu aleg pentru mine, pentru ei alege Dumnezeu.
M-am trezit în mijlocul lor plângând, plângându-mi ignoranța, plângându-mi sufletul care a uitat să rezoneze cu Divinitatea, plângându-mi mintea prea puternică și prea sigură că îmi sunt îndeajuns, că îmi duc lupta singură și că liniștea tot singură îmi sunt datoare s-o găsesc. Dacă l-aș fi cunoscut pe Dumnezeu în nopțile în care eram măcinată de coșmaruri, în nopțile în care nu izbuteam să dorm frământată de griji, azi ochii mi-ar fi fost mai odihniți. Fratele Dan mi-a făcut semn sa mă apropiu, m-am apropiat, și-a pus mâna pe capul meu și a început să se roage pentru mine.rev13m (2) Doamne, ce m-a mișcat și cum simțeam că sufletul împietrit din mine se sparge și că o să îmi țâșnească din piept și o să îi îmbrățișeze pe toți cei care prin rugăciunile lor m-au ajutat să îl găsesc pe Dumnezeu. Mi-aș fi dorit să plâng, dar nu mai aveam lacrimi. Mi-am dat seama că obrajii îmi sunt uscați și liniștea e la locul ei, în suflet. I-am simțit pe toți emoționați cu mine când s-a terminat rugăciunea. Chiar mi-aș fi dorit să țină la nesfârșit. M-au îmbrățișat. Cum să iubești un om pe care nu îl cunoști? Cum să îmbrățișezi un păcătos care nu știe nici măcar să se roage, care nu iți cunoaște Dumnezeul? Nici măcar nu știam cum îi cheamă, și oamenii aceia îmi zâmbeau și mă îmbrățișau.
Ce a urmat după? Multă, multă liniște și bucuria de a-L reîntâlni pe Dumnezeul copilăriei mele. Am regăsit un Dumnezeu bun, mult prea bun cu mine, un Dumnezeu care m-a așteptat răbdător să mă întorc la brațele Lui, un Dumnezeu care și-a făcut mereu timp să își trimită binecuvântările asupra mea, chiar dacă eu nu aveam timp să mă întâlnesc cu El, un Dumnezeu care se încăpățâna să îmi fie mereu alături, chiar dacă nu îl luam cu mine în fiecare zi. Am găsit ochii verzi-albaștri ai Cristinei și îmbrățișarea celei care îmi era străină până atunci dar dorea să îmi arate căldura ei, am simțit puterea rugăciunilor fratelui Dan și liniștea care o aveam când se ruga atingându-mi capul, am simțit emoția rugăciunii pe care Beni a spus-o pentru mine, Ioana și Andreea și sprijinul lui, m-a impresionat credința Esterei, a Larisei, m-a surprins lumina de pe fața Carinei, m-a încântat cadoul primit de la Ana și caldura ei, am găsit prietenia Paulei, a Ancuței rev13m (3)și a Simonei, m-a bucurat compania lui Dani în seara de Crăciun și m-a impresionat gestul Tabitei de a-mi trimite Biblia ei. De fapt am simțit iubirea tuturor, iubirea și înțelegerea lor, liniștea și puterea credinței din ei. Dumnezeu mi-a arătat că e lângă mine în dimineața zilei de 1 ianuarie și atunci am înțeles că nu e loc de îndoieli, e loc de credință și de dorința de a-mi întări credința în fiecare zi și a-mi pune viața în slujba lui Dumnezeu.

Aș vrea să vă mulțumesc tuturor pentru că m-ați ajutat sa Îl întâlnesc pe Dumnezeu, pentru fețele voastre curate și îmbrățișările voastre calde. rev13m (7)Să îi mulțumesc Andreei pentru cel mai frumos cadou de ziua mea, Ioanei pentru ca m-a îngăduit să o cunosc altfel și Ioanei Baic pentru acel răsărit la care ne-am plimbat împreună. Multumesc Tabitei pentru Biblie și lui Liviu pentru îngăduința de a-mi primi mărturia după o lună jumate. Îți multumesc Beni, pentru că ai avut grijă să nu mă îndepărtez de Domnul, eu simt că El are o misiune specială pentru tine! Multumesc frate Dan! Vreau să știți că mulțumirile mele merg spre toți, chiar dacă nu v-am nominalizat pe toți. Și mai vreau să știți că îmi lipsiți și că sunteți prezenți în rugăciunile mele și că Dumnezeu a rămas lângă mine, nu, eu am ramas de data aceasta lângă El, El a fost lângă mine mereu.

Imi e dor de Dumnezeul pe care l-am cunoscut lângă voi, mi se părea mai luminos când ne rugam împreună. De abia aștept să vă revăd și ierta-ți-mi întârzierile cu care vă răspund și vă multumesc! Să fiți binecuvântați!

“Dumnezeul nădejdii să vă umple de toata bucuria și pacea, pe care o dă credința, pentru ca, prin puterea Duhului Sfant, să fiți tari în nădejde!” (Romani 15:13)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s