Noaptea în care am dus cerul acasă…

Se spune că cele mai frumoase clipe sunt cele pe care nu ţi le pregăteşti din timp, ci cele care vin spontan, parcă din nimic. Credeam că, după ce sâmbăta trecută „am atins cerul”, în seara aceasta vom porni în sus de-acolo de unde am rămas. Ne propusesem să-l apucăm de data aceasta cu mâinile amândouă şi să nu-i mai dăm drumul. Dar, uitam că între timp a trecut peste noi o săptămână, care pe cei mai mulţi dintre noi ne-a adus cu picioarele pe pământ, după ce ne vârâsem un pic capul în nori.

Mi-am dat repede seama că aritmetica lui Dumnezeu e mult diferită de a noastră. În viziunea Lui, a-I simţi din nou prezenţa, mai ales după un anumit interval de timp, fie el şi de numai o săptămână, nu ţine neapărat de cantitatea de Duh acumulată la o experienţă trecută. E nevoie s-o iei de la capăt, să te smereşti şi să-L implori să vină iar pentru că pocăinţa este o stare de permanenţă, nu doar o experienţă unică, pentru mulţi, îngălbenită de timp.

tineret_sambata_01_12 (2)Continuam să ne uităm la degetele ce mai purtau încă pe vârful lor urmele sclipirilor de cer şi îndrăzneam din nou să-L rugăm să ne mai dea un semn că e fericit văzându-ne iar împreună. Cântările menite să ne conducă în închinare păreau revenite la normal. Adică… fără viaţă. Evitam să ne privim de teamă ca nu cumva să mai găsim între ceilalţi încă unul la fel de dezarmat ca şi noi. Mă gândeam că poate cel mai mare dintre cei doi fii din Pilda fiului risipitor ne tăiase elanul. Îl zugrăvisem în seara asta ca pe cel veşnic ocupat cu slujirea, şi niciodată vesel, mereu posac, trăgând din când în când cu ochiul la iedul din ţarc, în speranţa că, într-o zi îl va putea găti la o petrecere cu prietenii săi. Apucasem să-l „înnegrim” deja, scoţându-i în evidenţă lipsa de bucurie şi auto-izolarea. Aflasem că atunci când alegi să nu ierţi şi să nu accepţi, chiar şi pe cel nevrednic de iertat şi de acceptat, tu singur te privezi de bucuria din casă… Din casa Tatălui tău, acolo unde mai tot timpul este veselie, ori de câte ori „un singur păcătos se pocăieşte” (Luca 15.10). Poate că unii ne-am recunoscut în persoana lui şi de aceea, în niciun caz nu am fi fost primii care să începem rugăciunea. Pastorul a rupt tăcerea, apoi am îndrăznit şi noi. Însă, rugăciunile se urneau cu greu. Se citea, totuşi, în cele ce începeau de-acum să curgă, tânjirea după o nouă revărsare a puterii Duhului Sfânt. Apoi… cântările au început să ne aducă din ce în ce mai aproape de ţintă. Ne ridicam uşor capetele şi, timid, ne priveam. Începea să devină tot mai clar că se va contura o seară a Iertării şi Pocăinţei. Duhul ne descoperea că unii dintre noi ar avea câte ceva de spus şi de mărturisit faţă de cei care cândva le erau prieteni de nedespărţit. În următorul sfert de ceas doi câte doi se regăseau împreună cu Mântuitorul, în grupuri în care lacrimile de acceptare şi iertare ne dădeau de înţeles că rănile urmau să fie vindecate.

tineret_sambata_01_12 (10)După ce am aflat „cine decide ce este drept în viaţa ta”, închinarea a continuat nestingherită şi ne-a dus din nou la Cruce. De-acum intram ca şi data trecută în zona în care timpul nu mai conta. Devenea din ce în ce mai clar că, aşa cum cântam de-acum şi ne rugam „înlănţuiţi” în dragostea lui Hristos, din nou avea să ne prindă… mâine în adunare.

De data aceasta, nu mai era nevoie să urcăm noi spre cer. Uitasem de asta. Ne plecasem doar, în smerenie, la Cruce. Când am deschis ochii… cerul era acolo. L-am împărţit frăţeşte, fără să ne certăm. Aveam să-l ducem cu noi… acasă. Ne grăbeam să-i mai prindem treji pe ai noştri. Voiam să le aducem şi lor o părticică.

Dan Daragiu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s